Povestiri, metafore, citate

Bucuria vine din interior

A fost  odată o păpuşă de porţelan îmbrăcată într-o rochie de pânză verde cu volan de dantelă. Avea părul castaniu, lung şi ondulat, prins cu o bentiţă de catifea. O chema Eliza si era o păpuşă tristă. Foarte tristă. Nu pentru că ar fi păţit ceva, ci aşa fusese ea gândită şi fabricată: cu ochii trişti, cu colţurile gurii lăsate în jos şi cu două lacrimi desenate pe obrazul drept. Oricine ar fi privit-o înţelegea imediat că este o păpuşă tristă.
Eliza nu era afectată de lucrul acesta. De fapt, nici nu ştia prea bine că este tristă. Aşa fusese dintotdeauna şi nu îşi imagina că putea să fie altfel. Era liniştită şi mulţumită. Eliza locuia în camera de joacă a familiei Dionisie, unde cinci copii năzdrăvani, trei fete şi doi băieţi, inventau în fiecare zi noi şi noi poveşti. Erau acolo o mulţime de jucării: maşinuţe, păpuşi, ursuleţi de pluş, jocuri de construcţii, marionete, seturi de gătit şi servit ceaiul, dar şi de doctor, tâmplar sau mecanic şi multe altele.
La început, fetele fură foarte încântate de Eliza căci era prima lor păpuşă tristă şi aşa că se jucau foarte des cu ea. Eliza se rătăcea prin oraş, îşi pierdea gentuţa, o durea măseaua, greşea şi era certată, nu avea voie să meargă în parc, nu primea dulciuri când voia sau lua o notă mică la şcoală. După un timp însă, fetele se obişnuiră cu ea si Eliza stătea mai mult ca inainte pe raft. De acolo avea acum ocazia să vadă cum se jucau fetele cu celelalte păpuşi, vesele, şi aşa descoperi că jocul cu ele era mult mai frumos şi mai distractiv decât orice joc pe care îl jucase ea până atunci. Mergeau la picnic, dansau, cântau, probau haine sau se plimbau cu trăsura. Iar fetele erau atât de bucuroase! Se vedea că se distrau de minune. Păreau fericite. Niciodată nu le văzuse aşa când se jucau cu ea.
Eliza începu să se întristeze cu adevărat. Nu mai era doar o păpuşă cu chipul trist, ci chiar o păpuşă tristă. Îşi dorea acum, pentru prima dată, să nu mai fie tristă, să fie şi ea veselă ca celelalte păpuşi ca să participe la jocurile distractive. Nu ştia deloc cum să facă asta şi în loc să încerce să fie mai veselă, ea devenea tot mai tristă. Ema, cea mai mică dintre fete, chiar zise la un moment dat:
Ia uitaţi-vă la Eliza! Parcă e şi mai tristă decât de obicei.
Surorile ei nu-i  prea dădură atenţie, dar Eliza suferi enorm când auzi acestea. Simţea că e pierdută pentru că îşi dădea seama că nu poate schimba nimic. Şi cu să modifici un chip de porţelan? Era imposibil!
Într-o seară, când lumina se stinse în camera de joacă şi cei cinci copii plecară la culcare, se auzi un plâns înfundat. Două maşini îşi aprinseră farurile pentru a descoperi locul de unde provenea zgomotul. Era Eliza care urmărise jocul „De-a restaurantul” la care nu fusese aleasă.
– Hei, vino aici! se auzi deodată.
Eliza îşi ridică privirea să vadă cine vorbeşte, dar nu văzu pe nimeni. Atunci, auzi din nou:
– Aici, pe raftul de jos. Nu am cum să vin la tine, coboară tu aici!
Eliza se uită şi o zări pe bunicuţa Otilia legănându-se în balansoarul ei. Se duse lângă ea, iar bunicuţa le făcu semn maşinilor să stingă farurile. Apoi aprinse o steluţă la lumina căreia putea să o vadă pe Eliza fără să deranjeze în jur.
Ei, ce ai păţit draga mea?
Eliza începu să plângă în hohote. Îşi aşeză capul în poala bunicii care o mângâie cu blândeţe pe păr. Rămase aşa mult timp. După ce se linişti, îi povesti suferinţa sa.
Da, înţeleg, zise bătrânica. Înainte de toate, să îţi spun ceva. Tu ai un rol foarte important pentru fetiţele acestea.
Eliza deveni foarte atentă. Nu prea înţelegea ce voia să zică.
Da, da, tu. Tu eşti cea care le ajuţi atunci când sunt triste. Ele vin aici cu durerea lor, o pun în scenă cu ajutorul tău şi durerea devine mai mică sau chiar dispare. Mai ştii când Ana era tristă pentru că prietena ei a plecat toată vara la ţară şi nu avea să o mai vadă atâta timp? A venit aici şi s-a jucat cu tine; a repetat de nenumărate ori scena despărţirii, iar la sfârşit era mult mai liniştită. Sau când Ilinca a luat nota aceea mică la şcoală? Sau când Ema a spart geamul cu mingea? Toate au făcut la fel.
Eliza îşi aminti acele momente. Avea dreptate bunicuţa. Într-adevăr, aşa făcuseră fetele. În clipele acele nu se jucaseră cu păpuşile vesele, ci avuseseră nevoie de ea. Începea să se simtă mai bine. Deci avea şi ea un rol, şi nu unul oarecare.
În plus, dacă vrei să nu fii tristă, e foarte simplu. Nu fii tristă!
– Cum adică? întrebă Eliza.
– Tu ai un chip trist, asta o ştim cu toţii. Dar ceea ce simţi tu în interiorul tău este cu totul altceva. În adâncul tău poţi să simţi orice: poţi să fii tristă cum ai fost desenată sau poţi să te bucuri, să zâmbeşti sau să râzi în hohote. Nimeni nu te poate opri. Iar ceea ce se întâmplă în interior se va vedea şi în afară. Ai încredere în ce îţi spun!
Eliza era uimită şi încâtată de noua perspectivă. Suna tare bine, dar chiar aşa de uşor să fi fost? Era hotărâtă să încerce cât mai repede. Îi mulţumi din inimă bunicuţei şi plecă pe raftul ei, nu înainte de a o legăna uşor în balansoarul ei cel vechi. Apoi auzi în întuneric:
Ţine minte, bucuria vine din interior!
De dimineaţă, copiii dădură buzna în camera cu jucării. Eliza îi privi cu drag. Nu îi mai era teamă că nu va fi aleasă. De fapt, nu o mai interesa în mod special asta. Era bucuroasă că îi vede şi că este acolo cu ei. Nu se gândi nicio clipă că este o păpuşă tristă.
Ilinca propuse să organizeze un bal la palat, iar ceilalţi fură încântaţi şi merseră să îşi aducă jucăriile potrivite. Ema se apropie de rafturile cu păpuşi şi i se păru că Eliza îi zâmbeşte. Aşa că o luă în mână. Când o văzu, Ana îi spuse:
A, nu Eliza. E un bal, nu ai înţeles? Nu e nimeni trist acolo, nu plânge nimeni.
Ema stătu puţin pe gânduri, apoi răspunse:
Păi Eliza nu e tristă azi, nu vedeţi? Plânge, dar de bucurie!
Fetele nu mai ziseră nimic şi o lăsară pe Ema să vină cu cine doreşte. Eliza, în schimb, era cu adevărat bucuroasă. Descoperise un secret foarte preţios. Era liberă. Ştia care este rolul ei acum şi, în plus, nu mai era obligată să fie tristă mereu. Putea să fie aşa cum simţea.
Se uită pe furiş la bunicuţa Otilia care urmărise totul de departe. Aceasta îi zâmbi mulţumită şi continuă să se legene în balansoarul ei cel vechi în timp ce Eliza şi celelalte păpuşi dansau un vals minunat în sala cu oglinzi de la palat.

poveste scrisă de Florina – 3o ani , august – 2014